Antropologia urbană, dincolo de ştiinţa pură…

Revista de antropologie urbană (Anul I, nr. 1), se dovedeşte a fi, dincolo de valoarea ştiinţifică al cărei „vector purtător” se şi doreşte a fi, un mijloc practic de edificare a persoanelor care dispun, alături de posibilităţi materiale cel puţin medii, şi de abilităţi şi afinităţi intelectuale care să îi îndemne către studierea unui astfel de material.

În speţă, ne referim la foarte interesantul articol semnat de către Gabriel Troc – Locuire şi sociabilitate în cartierul post-socialist. Floreşti-Cluj[1], care este un material mai mult decât informativ pentru cei care examinează posibilitatea de a da curs uneia dintre multiplele oferte existente pe piaţă, de achiziţionare a unei locuinţe (apartament sau casă) într-unul dintre noile ansambluri, construite în ritm alert la periferiile tuturor oraşelor mai importante din România. O multitudine de situaţii neplăcute pot fi evitate printr-o documentare de calitate, inclusiv din surse aparent improbabile, cum ar fi o publicaţie ştiinţifică…

Ne-am referit la indivizi cu posibilităţi materiale (cel puţin) medii, în condiţiile în care chiar autorul studiului îi caracterizează: „locuitorii acestor cartiere – în bună parte membri ai clasei de mijloc autohtone”.[2] Iar când am menţionat abilităţile şi afinităţile intelectuale ale acestora, am dorit să subliniem că aceia dintre potenţialii locuitori care dispun de ele, pot evita situaţia evidenţiată de către studiul în discuţie, în care cei „care au mizat pe aceste noi cartiere rezidenţiale […], se găsesc azi, la modul cel mai propriu, prizonieri ai acestora. Cu veniturile diminuate de criza economică, lipsiţi de mobilitate pe piaţa muncii, care nu mai oferă oportunităţi, îndatoraţi la bănci pentru decenii de acum înainte şi având deja responsabilităţi parentale, aceştia sunt puşi în faţa situaţiei de a locui, la marginea oraşului, în zone urbane profund deficitare, cu probleme mai mari decât cele alee cartierelor socialiste şi cu şanse reduse de rezolvare a acestora în viitorul apropiat.”[3]

Cauza care a stat la baza unei asemenea stări de fapt în multe „cartiere rezidenţiale” de la marginea oraşelor a fost „scopul principal al întregii întreprinderi […]: nu acela de a locui, ci acela de a vinde. Nu acela de a răspunde unei nevoi a populaţiei, care priveşte nemijlocit comunitatea locală ca şi comunitate politică şi administrativă, ci, strict, acela de a exploata o piaţă caracterizată de dezechilibru între enorma cerere şi oferta limitată, apetit pentru consum şi confuzie în ceea ce priveşte gusturile şi calitatea produselor.[4]

Dezvoltarea nesustenabilă a unor asemenea zone de locuire a fost puternic favorizată de atitudinile membrilor principalei categorii care este asaltată de ofertele dezvoltatorilor unor ansambluri de acest tip. Membrii acesteia „nu sunt mai puţin conformişti, integrând conformismul propriu clasei de mijloc occidentale, care tinde să devină, în fond, peste tot unde apar posibilităţi de câştig rapid, conformismul de pretutindeni: şi-au întemeiat o familie şi au făcut copii, visează la o educaţie bună pentru copiii lor (preferând învăţământul particular celui de stat), cumpără produse de firmă, îşi amenajează casele după modele din reviste (sau apelează la firme de decoraţiuni interioare), îşi petrec timpul liber la mall, frecventează sălile de fitness, cumpără „pachete de vacanţă”, fac constant fotografii, comunică „pe mess”, achiziţionează ultimele gadgeturi etc. Conformismului internaţional îi este ataşat unul local: se declară credincioşi, întreţin relaţiile cu rudele, fac nunţi şi botezuri, dau „şpagă” acolo unde „se dă”. (p. 40)[5]

Aşteptându-se la un „mini-paradis înverzit”, după cum grandios anunţă chiar unele oferte ale dezvoltatorilor, mulţi dintre viitorii locatari ajung să realizeze că „natura înconjurătoare, un bun gata dat aici, nu numai că nu a fost folosită ca resursă peisagistică, ci a fost privită ca obstacol şi tratată în maniera industriei extractive: dealuri întregi au fost excavate, segmentate, terasate, betonate, pentru a face loc unor ansambluri de blocuri, ori şiruri de case individuale […]. Urmărind logica minimizării costurilor, unităţile de locuire sunt înghesuite în preajma reţelelor de utilităţi, producând un peisaj în care aglomeraţia de beton alternează cu ample spaţii goale, foste terenuri agricole, devenite azi maidane sordide, unde turmele […] mai pasc ocazional printre resturi de moloz. La fel, pârâurile ce străbat cartierul, care puteau servi ca resursă peisagistică şi ca mijloc natural de împrospătare a aerului, au fost tratate într-o manieră rurală, devenind simple râpe nedorite, traversate de poduri de beton realizate precar, pline de reziduuri menajere şi surse de paraziţi.” [6] (p. 35)

În concluzie, nu putem decât să subliniem oportunitatea unui astfel de demers care, părăsind „turnul de fildeş al academiei”, pune la dispoziţie informaţie relevantă pentru viaţa de zi cu zi a comunităţii, obţinută în urma unui demers ştiinţific, putând astfel contribui la o dezvoltare tot mai sustenabilă a acesteia – cu atât mai mult cu cât componenta existenţei în spaţiul urban devine una tot mai pregnant dominantă.

---

[1] Gabriel Troc – Locuire şi sociabilitate în cartierul post-socialist. Floreşti-Cluj, în Revista de antropologie urbană (Anul I, nr. 1), pp. 29-48

[2] Idem, p. 32

[3] Ibidem

[4] Idem, p. 34

[5] Idem, p. 40

[6] Idem, p. 35

Publicitate