Emil Arbonie, Eugeniu Criste – Ordinea şi siguranţa publică arădeană (1919-1929). Structuri instituţionale şi personal, Editura Concordia, Arad, 2011
Volumul este o contribuţie valoroasă la istoria locală arădeană, dovedind o documentare de mare amploare, cu consultarea unui număr important de documente de arhivă şi acte legislative de epocă, ce au constituit coloana vertebrală a materialului bibliografic utilizat.
Este o valoroasă sursă de date, în condiţiile în care conţine 192 de pagini de documente de epocă, între care:
– decrete ale Consiliului Dirigent al Transilvaniei (majoritatea pe linie de afaceri interne – poliţie, jandarmerie, administraţie) sau regale, ordonanţe ale aceluiaşi Consiliu Dirigent;
– documente privind salarizarea personalului poliţienesc şi de Siguranţă;
– Convenţia cu Ungaria privind repatrierile (24.05.1919);
– Regulamentul privind repatrierea românilor din străinătate şi a străinilor aflaţi pe teritoriul administrat de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei (15.07.1919);
– Tabloul persoanelor de gen masculin care s-au repatriat în anii 1919-1929, întocmit de Biroul Poliţiei de Siguranţă din cadrul Chesturii Poliţiei Municipiului Arad (11.11.1933); acesta are 110 pagini şi conţine 3748 de nume de bărbaţi care s-au repatriat din judeţul Arad, fiind, în opinia noastră, cel mai valoros document publicat în acest volum, putând fi util inclusiv sub aspectul unor cercetări genealogice, în condiţiile în care, pe fondul respectivului fenomen, multe familii au ajuns să piardă legătura cu rudele stabilite în alt stat.
Desigur, lucrarea prezintă şi unele neajunsuri.
Considerăm că ar fi fost benefică includerea unui tabel care să conţină ierarhia gradelor, respectiv funcţiilor, conform fiecăreia dintre legile succesive prin care au fost organizate / reorganizate serviciile de Poliţie şi Siguranţă. Dintre acestea, există (în facsimil, p. 225) doar Ordonanţa 473 / 21 martie a Resortului Afacerilor Interne al Consiliului Dirigent, referitoare la uniforma poliţiştilor, din care reiese ierarhia gradelor la 1919.
Remarcăm faptul că, deşi tonul lucrării este departe de a fi unul neutru, „sine ira et studio”, reieşind pornirile puternic naţionaliste ale autorilor, profesionalismul lor ca istorici nu a fost afectat excesiv de acesta, existând şi o serie de exemple în acest sens:
1) Sublinierea faptului că rezultatele recensământului din 1920 nu au fost date publicităţii pentru oraşul Arad, cu sugerarea faptului că motivul a fost numărul mic de etnici români rezultat (p. 108) – fapt care concordă cu cele apărute în cotidianul „Românul”[1]: „s-au publicat doar datele pentru plăşile rurale, fără oraş”;
2) Precizarea procentului mic deţinut de etnicii români în populaţia urbană a Comitatului Arad la 1900 – 17,7% (p. 56) şi 1910 – 17,6% (p. 30);
3) Menţionarea raportului personal-confidenţial[2] înaintat de către inspectorul general de siguranţă din Timişoara – Traian Bungeţeanu, către directorul general al Siguranţei Statului, în 13.09.1924, în care arăta că importanţa Aradului derivă atât din aşezarea geografică a oraşului, cât şi din caracterul preponderent minoritar al populaţiei acestuia (p. 89).
Biografiile unora dintre cadrele de Poliţie şi Siguranţă prezentate sunt lapidare (probabil din cauza lipsei unui material documentar mai cuprinzător în arhive), iar altele lasă mai degrabă impresia unor fragmente din „Povestiri eroice” ale lui Alexandru Mitru, contrastând prin ton şi poziţionarea mai mult decât entuziastă a autorilor cu neutralitatea ştiinţifică şi sobrietatea pe care le aşteptăm în mod normal în cadrul unei lucrări istorice, elaborate de specialişti reputaţi.
Posibile motive ar fi, pe lângă naţionalismul ardent care, oricât de lăudabil ar putea părea, impietează asupra rigorii ştiinţifice, faptul că ambii autori sunt angajaţi ai Arhivelor Statului Arad (Eugeniu Criste fiind chiar director) – instituţie care face parte, ca şi structurile prezentate în volum, din Ministerul Afacerilor Interne. Spiritul de corp şi loialitatea profesională sunt, la rândul lor, calităţi lăudabile, dar efectele lor asupra aceleiaşi rigori ştiinţifice nu pot fi decât unele negative…
Concluzie
În ansamblul ei, lucrarea este utilă celor care doresc o cunoaştere a realităţilor din istoria locală a Aradului, fiind foarte bogată în informaţii pe palierul pe care îl tratează. Pune cu succes în lumină dificultăţile cu care s-au confruntat în perioada respectivă membrii structurilor aparţinând Ministerului Afacerilor Interne (în special cei aflaţi în funcţii de conducere), supuşi constant unei serii întregi de presiuni politice care au grevat puternic asupra bunei îndepliniri a misiunilor specifice, fiind chiar îndepărtaţi din funcţii pe asemenea motive. De asemenea, sunt evidenţiate retribuţiile insuficiente ale personalului (chiar cu funcţii de conducere), existând demisii motivate prin imposibilitatea întreţinerii familiei – subşeful de birou Gkel Alfred (p. 151), agentul special Alexandru Weisz (p. 150), sau comisarul Aurel Mihăese (p. 138).
La final, nu putem să nu remarcăm puternicul entuziasm manifestat de autori în raport cu procesul de „statificare” – centralizarea structurilor de poliţie, proces prin care „vechea, compromisa şi devenita inutilă poliţie comunală (orăşenească)” era înlocuită de către „poliţia de stat” (p. 30). Acesta pare uşor anacronic în condiţiile anului 2011, în care apare cartea şi în care se tinde deja puternic către descentralizare în domeniu, inclusiv prin constituirea Poliţiei locale…
Studii urbane Arad 