Mica Vienă – cândva, din nou…

Aradul este de multe ori denumit „mica Vienă” datorită asemănărilor arhitectonice – şi poate nu i-ar strica să revină la unele dintre caracteristicile principale ale capitalei imperiale, aşa cum le percepea Arthur Koestler, la începutul secolului XX – „lejeritate, convivialitate, autoironie fină, inconştienţă, veselie, nonşalanţă, umor, simţ pentru plăcut, atmosferă de sărbătoare, rafinament şi de asemenea o sclipire erotică”. [1]
Dar, pentru aceasta, ar trebui poate să ne amintim şi faptul că, deşi dimensiunea materială era importantă, Viena burgheză nu a devenit niciodată dură şi nemiloasă, precum burghezia din alte ţări vestice. „Gemütlichkeit”-ul vienez (confort, tihnă, armonie) [2] a rămas o constantă, nesuferită pentru unii şi admirată de alţii. Comoditatea, plăcerea, esteticul au rămas caracteristici esenţiale ale traiului burghez vienez – aici cultura a fost preţuită în sine, dincolo, şi poate mai presus, de considerentele pur materiale. [3]
Astfel că, pentru a regăsi valorile care ne defineau cândva, ar trebui să renunţăm măcar la o parte din rapacitatea pe care am preluat-o în mod nediscriminatoriu. Şi ne vom plânge de mai puţin stres, şi vom suferi de mai puţine boli, şi vom fi mai fericiţi.

_______________

* sursa imaginii – http://www.dragonfruitmag.com/wp-content/uploads/2012/07/gemu%CC%88tlichkeit1.jpg [29.01.2013]

[1] Gabriel Székely – Cultura central europeană reflectată în evoluţia gândirii arhitecturale şi urbanistice: 1700-1945, editura Eurostampa, Timişoara, 2009, p. 179

[2] Sorin Lavric -Saga cafenelei, în România literară, nr. 40, 09.10.2009, p. 6, disponibil online la adresa http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/sl401009.pdf [29.01.2013]

[3] Eugen L. Nagy – Un portret al burgheziei imperiale, în Ciprian Vălcan (editor) – Splendoarea decadenţei. Viena 1848-1938, editura Bastion, Timişoara, 2008, p. 67

Publicitate