Skip to content

Cetatea face parte din noi!

13/03/2016

Despre adevar

 ([1])

În intervalul 10-13.03.2016 s-a derulat la Arad, în organizarea Centrului Municipal de Cultură Arad, un eveniment denumit, în mod bizar în opinia noastră, „Despre adevăr: Festival de ştiinţe umaniste, ediţia a II-a”.

Nu vom discuta aici clasicele controverse care apar în oraş cu prilejul fiecărui eveniment asumat / declarat ca fiind unul cultural, referitoare la o largă paletă de aspecte, dintre care unul foarte relevant este cel financiar – cât, cui şi de ce s-a plătit din banul public.

De asemenea, nu vom insista nici asupra iritării pe care ne-o provoacă titulatura de „festival”, menită să ne evoce mai degrabă o manifestare artistică (şi nu neapărat una de înaltă ţinută, ci poate una cu mici şi bere „la PET”) decât una dedicată ştiinţei.

Principalele momente ale manifestării au fost cele 6 conferinţe publice susţinute, câte 2 în fiecare zi, de către oameni de cultură mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului larg din Arad – Mircea Mihăieş, Horia-Roman Patapievici, Barbu Mateescu, Gabriel Liiceanu, Sorin Vasilescu şi Sever Voinescu.

Toate acestea au fost marcate de erudiţie şi profesionalism, ideile enunţate fiind unele cu impact chiar la nivelul vieţii comune a individului, având astfel potenţialul de a influenţa viaţa comunităţii, prin dezvoltarea ulterioară a celor interiorizate de către (măcar unii dintre) cei prezenţi.

 Sorin Vasilescu

([2])

Chiar şi între acestea, conferinţa susţinută de către Sorin Vasilescu s-a remarcat, atât prin calitatea comunicării – susţinută cu imagini şi date într-un mod mai mult decât profesional, cât, mai ales, prin calitatea vorbitorului.

Prezentarea succintă făcută online de către organizatori a prefigurat înalta ţinută a întâlnirii publicului arădean cu acest erudit personaj, poate mai puţin cunoscut persoanelor ce nu au legături directe cu domeniul arhitecturii:

„Sorin VASILESCU s-a născut la 20 iulie 1947. Arhitect, profesor universitar, doctor în arhitectură, membru al Uniunii Arhitecților din România, membru al Asociației Oamenilor de Ştiintă din România, membru al Centrului de Studii Palladiene de la Vicenza, membru al AEEA (Asociația Europeană pentru Învăţământul de Arhitectură), profesor invitat la Facultățile de Arhitectură din Strasbourg, Liège , Chișinău, Milano și Torino. Între volumele publicate: Istoria arhitecturii moderne, 1993, Arhitectura totalitară, 1994, Dicţionar al arhitecţilor moderni, 1995, Art Nouveau în România, 2008, Arhitectura Italiei fasciste, 2011, Arhitectura Rusiei staliniste, 2013.”[3]

Dar oricât de elogioasă ar fi fost, oricâte titluri şi opere create / scrise de către dr. Sorin Vasilescu ar fi enumerat, ariditatea ei păleşte în faţa realităţii contactului direct.

Temele tratate, cum ar fi transformarea arhitectonică a urbei, prin distrugeri şi reformulări mai mult decât dăunătoare pentru fiinţa, istoria şi, mai ales, devenirea acesteia, sunt mai mult decât actuale, într-un Arad supus şi în prezent unui amplu proces de degradare din acest punct de vedere.

Dar poate cel mai mare impact l-a avut dăruirea totală a conferenţiarului, identificarea sa intimă şi personală cu tema, care nu o dată i-a marcat vocea printr-un tremur emoţionat, când a vorbit despre mutilarea urbei sale natale, mult iubită şi identificată, într-un sens larg, cu familia sa.

Dacă încă, deocamdată, faptul că nişte semidocţi şi agramaţi, avizi de bani şi putere în sensul meschin al termenului, distrug cetatea noastră tinde să nu ne spună mare lucru, trebuie să luăm aminte la unul dintre principiile de bază enunţate de către Sorin Vasilescu. Şi anume că cel care nu îşi iubeşte părinţii şi nu îşi iubeste urbea paote fi considerat a fi doar „ceva mai puţin decât un om”[4].

Căci cetatea face parte din noi în aceeaşi măsură în care noi facem parte din ea, iar distrugerea ei este distrugerea unei părţi din noi – o distrugere a rădăcinilor care ne va transforma în „ceva mai puţin decât un om”. Într-o „maşină de produs” bunuri şi bani pentru noi şi mai ales pentru alţii, cu o capacitate mult diminuată de a avea repere şi valori morale, devenind o pradă uşoară pentru holocaustul consumerist care încearcă zi de zi să ne devoreze. Cel puţin sufletele, dacă nu şi trupurile…

[1] https://www.facebook.com/393488467475033/photos/gm.1690712527853319/597369633753581/?type=3&theater

[2] https://www.facebook.com/393488467475033/photos/gm.243346812673704/599739983516546/?type=3&theater

[3] http://www.cmcarad.ro/eveniment/despre-adevar-festival-de-stiinte-umaniste-editia-a-ii-a-10-13-martie-2016/

[4] Citat din memorie

Restaurarea porţilor – un prim pas

02/07/2014

În ultima perioadă, tot mai multe porţi din lemn, vechi, contemporane cu clădirile impunătoare / monumentale cărora le aparţin, încep să fie restaurate.

Salutăm această schimbare de atitudine, binevenită după intervalul de tristă amintire în care aceste porţi mari, realizate pentru clădiri mari, eventual locuite de către oameni „mari”, au fost mutilate pentru a decupa în ele „uşiţe” de talia unei persoane mărunte, în primul rând „spiritual”, dar şi ca aspiraţii, cultură şi viziune.

Prea leneşi pentru a depune efortul necesar acţionării unei clanţe mari, clasice, respectiv a depune efortul necesar deschiderii unei porţi înalte, majestuoase, aceşti „homunculi” au preferat să taie în canatul mare unul mai mic, mai potrivit sufletului şi minţii lor de slugă.

Cu atât mai mult trebuie să ne bucure momentele în care acelea dintre porţile mari care au scăpat de distrugerile cauzate de membrii acestei populaţii inculte, transplantate prin forţa împrejurărilor (politice, sociale, economice etc) într-un mediu urban care nu i se potrivea, fără o perioadă de tranziţie, de decantare, care să îi permită să se adapteze, trec printr-o fază de restaurare, care să le redea vechea splendoare. Ulterior, poate că întreaga clădire se va bucura de aceeaşi atenţie, redevenind o parte a unui oraş frumos, amintind de vremuri mai bune.

Ca exemplu vom prezenta poarta clădirii cu alură neogotică de pe strada Episcopiei nr. 4. Aradul nu are multe clădiri cu asemenea elemente – pe lista monumentelor istorice se mai regăseşte şi casa neogotică de pe strada Nicolae Bălcescu nr. 6[1] – astfel încât evenimentul este unul chiar mai fericit. La momentul actual aceasta se află în lucru – vopseaua a fost îndepărtată, iar unele elemente, prea deteriorate pentru a putea fi păstrate, sunt înlocuite cu altele identice, din acelaşi material.

Poarta in 19.06.2014

Poarta in 19.06.2014

Poarta in 19.06.2014

Poarta in 19.06.2014

 

Poarta in 19.06.2014

Poarta in 19.06.2014

 

Poarta in 30.06.2014

Poarta in 30.06.2014

 

 

[1] Cod LMI (Lista Monumentelor Istorice) Ar-II-m-B-00484 – vezi pagina Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Arad: http://www.arad.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=525

Arad – nume de navă

25/01/2014

Deşi nu a fost un oraş maritim, oraşul Arad a fost „naşul” mai multor nave aparţinând statelor din care a făcut parte de-a lungul timpului. Alături de acestea, au existat o serie de alte ambarcaţiuni cu denumirea „Arad”, acestea fiind, cel mai probabil, denumite după oraşul Arad din Israel – pomenit inclusiv în Biblie[1].

Revenind la cele botezate după oraşul Arad de pe Mureş, menţionăm  vasul cu aburi „Arad”, construit în Tyne, de către Wigham Richardson & Co, la şantierul naval Neptune, Low Walker. A fost lansat în 30.09.1901, fiind definitivat la 30.11.1901. Dimensiunile sale au fost 5900 dwt, 3927 grt, 2431 nrt, 366.0 x 48.2 x 25.1 picioare (111,52 m lungime, 13,83 m lăţime maximă, 6,77 m adâncime). Propulsia, asigurată de J Wigham Richardson & Co, Low Walker, era făcută cu motoare T3cyl (22.5, 40 & 66 x 48ins), 361 cai putere nominali (nhp). Atingea o viteză de 10-11 noduri. Contractul a valorat 70936 lire sterline. Nava a fost deţinută de la 30.11.1901 de către Adria Magyar Királyi Tengeri Gőzhajózási Részvénytársulat Fiume (Royal Hungarian Sea Navigation Co Adria Ltd, Fiume), intrând în proprietatea The Shipping Controller, London, la 22.02.1919, ca parte a despăgubirilor de război pentru Regatul Unit. În 1914 a fost utilizată pentru comerţ cu minereu de fier între Germania şi Suedia. A lovit o mină în apropiere de Terschelling (Olanda) la 13.03.19019, în timp ce naviga de la Delfzijl la Rotterdam. A fost eşuată pentru a evita scufundarea, fiind declarată total avariată în 20.03.1919.[2]

Vaporul Arad (1901) - copyright-ul imaginii aparţine Magyar Muszaki és Közlekedési Múzeum (Muzeul Maghiar al Tehnologiei şi Transporturilor))

Vaporul Arad (1901) – copyright-ul imaginii aparţine Magyar Muszaki és Közlekedési Múzeum (Muzeul Maghiar al Tehnologiei şi Transporturilor))

Mai târziu, după cum putem observa din ediţia filatelică din 1961 a Republicii Populare România, există cabotierul[3] „Arad”.

Serie de timbre, incuzând cabotierul Arad

Serie de timbre, incuzând cabotierul Arad

Timbru - Cabotierul Arad

Timbru – Cabotierul Arad

Plic filatelic - Cabotierul Arad

Plic filatelic – Cabotierul Arad

Plic filatelic (verso) - Cabotierul Arad

Plic filatelic (verso) – Cabotierul Arad

Alături de aceste două nave, publicaţiile străine pomenesc o serie de alte ambarcaţiuni numite „Arad”, care au navigat, sub diferite pavilioane, o lungă perioadă de timp.

Los Angeles Herald (04.12.1901

Los Angeles Herald (04.12.1901)

Nava Arad, avariata la San Francisco

Nava Arad, avariata la San Francisco

The Barrier Miner (Broken Hill, New South Wales, Australia), 03.02.1909

The Barrier Miner (Broken Hill, New South Wales, Australia), 03.02.1909

Marinar înecat într-un accident în timpul încărcării unei nave numite Arad, în Melton, Australia

Marinar înecat într-un accident în timpul încărcării unei nave numite Arad, în Melton, Australia

The Gadsden Times, 01.09.1973

The Gadsden Times, 01.09.1973

2 marinari morţi într-un incendiu la bordul navei cargo israeliene Arad, în Pascagoula, Mississippi, SUA

2 marinari morţi într-un incendiu la bordul navei cargo israeliene Arad, în Pascagoula, Mississippi, SUA


[3] Cabotierul sau navă de cabotaj este o navă de tonaj mic și zonă de navigație redusă, în apropiere de coastă între porturi apropiate situate în mări diferite sau în aceeași mare; vezi Ilie Manole, Gheorghe Ionescu: Dicționar marinăresc. Editura Albatros, București, 1982

Prăvălia cu bunătăţi – o tradiţie reînnodată

30/10/2013

De curând, pe strada Lucian Blaga, la numărul 3, s-a deschis un nou magazin – intitulat, mai mult decât sugestiv, „Prăvălia cu bunătăţi”. După cum foarte bine o caracterizează denumirea, prăvălia conţine toate bunătăţile cu care dorim să ne condimentăm existenţa – de la sortimente de ceai şi cafea de cea mai bună calitate la brânzeturi cu mucegai nobil, pate de foi-gras şi mezeluri pentru cunoscători. Fără a lipsi condimentele cele mai variate – ca garam masala, curry, şofran sau chiar piper lung. Alături de toate acestea, pot fi găsite vinuri de soi, bere nepasteurizată, ciocolată belgiană şi măsline delicioase. Toate la preţuri decente.

Programul este între orele 10:00-18:00 (luni-vineri) şi între 10:00-14:00 (sâmbătă). Numărul de telefon (fix) este 0257-466794, iar adresa paginii Web, momentan în construcţie, este http://www.pravaliacubunatati.ro .

Servirea este excelentă, fiecare produs are o descriere şi o poveste – are personalitate, nefiind doar „ceva” aruncat într-un ambalaj, într-o fabrică îndepărtată, şi înmânat ţie de un vânzător absent, arborând un zâmbet mecanic.

Ca arădeni, salutăm această reluare a tradiţiei comerţului cu produse de calitate, de către şi pentru cunoscători. Dacă privim cu un secol în urmă, doar răsfoind ziarul Românul care apărea în Arad, vedem că în 1912 asemenea băcănii, comercializând delicatese, erau ceva obişnuit în urbea de pe Mureş.

Mesaj publicitar apărut în cotidianul Românul, nr. 1, 14.01.1912, p. 14

Mesaj publicitar apărut în cotidianul Românul, nr. 1, 14.01.1912, p. 14

Mesaj publicitar apărut în cotidianul Românul, nr. 50, 15.03.1912, p. 14

Mesaj publicitar apărut în cotidianul Românul, nr. 50, 15.03.1912, p. 14

Mesaj publicitar apărut în cotidianul Românul, nr. 203, 23.09.1912, p. 17

Mesaj publicitar apărut în cotidianul Românul, nr. 203, 23.09.1912, p. 17

Acum, asemenea locuri ale bunului gust sunt rare. Oamenii, prinşi în capcana alergăturii de zi cu zi, nu mai au timp şi resurse pentru a se bucura de partea frumoasă (şi gustoasă) a vieţii. Suntem invadaţi de lanţuri tip fast-food, care oferă unei populaţii semi-abrutizate  „furaj” pe post de hrană, în viteză, fără urmă de personalitate sau gust natural, acestea fiind suplinite de reclame colorate şi potenţatori de aromă.

Avem nevoie de o relărgire a orizonturilor culturale ale arădenilor, inclusiv pe acest palier al „răsfăţului culinar”, pentru a putea spera că Aradul poate redeveni ceea ce a fost odată. Altceva decât o aglomerare muncitorească cenuşie, populată de indivizi robotizaţi care, după ce erup din birouri sau de lângă benzile de producţie, se reped în „templele consumatorismului” reprezentate de halele hipermarket-urilor, unde îşi umplu în mod frenetic coşurile cu uriaşe cantităţi de produse cu o calitate cel puţin îndoielnică. Şi care apoi, odată ghiftuiţi până la refuz cu aceste produse care, prin cantitate şi (lipsă de) calitate, le afectează starea de bine fizică şi psihică, se tolănesc în faţa televizorului, unde îşi îndoapă creierul cu producţii asemănătoare „hranei” pe care tocmai au îngurgitat-o, şi se plâng cu privire la calitatea vieţii pe care o duc.

Pentru aceasta nu este de vină vreun agent extern, ci incapacitatea, generată de lene, incultură, comoditate sau alţi factori, de a-şi crea, cu un minim de resurse, o stare de confort fizic şi psihic. Un „gemütlichkeit”, care presupune mai mult decât aşteptarea următorului rând de reduceri „uimitoare”…

Nu putem decât să preluăm îndemnul băcanului Vasile Şirian care, în anul 1912, solicita „Să sprijinim pe români!”[1], chiar dacă interpretarea actuală este puţin diferită de cea de atunci, accentul căzând pe sprijinirea economiei locale faţă de marile lanţuri comerciale exterioare comunităţii.


[1] Vezi mesajul publicitar apărut în cotidianul Românul, nr. 50, 15.03.1912, p. 14

Méray-Horváth Zsófia – triplă campioană mondială la patinaj artistic, originară din Arad

15/10/2013

Spre deosebire de localităţile occidentale, unde dacă un „fiul al urbei” realiza ceva relevant, întreaga comunitate îşi asuma acest fapt, pe care îl marca, plină de mândrie, prin inscripţii şi monumente, la noi aceste obiceiuri nu sunt „în vogă”.

Nu vom iniţia aici o dezbatere privind motivele pentru un asemenea comportament social – ele sunt multe şi variate, datând din multiple epoci istorice. Ne vom mulţumi doar să subliniem faptul că şi acest fapt indică situaţia tristă care face ca la noi să nu se poată vorbi, la propriu, despre „comunitatea locală din X”, ci doar despre „mulţimea locuitorilor din X”.

Méray-Horváth Zsófia s-a născut la Arad, la 30.12.1889[1], fiind fiica lui Méray-Horváth Károly (30.03.1859 – 26.04.1938) – sociolog pozitivist, la momentul respectiv redactor al cotidianului de limbă maghiară „Arad és vidéke”, funcţie pe care a îndeplinit-o între 1887–1893. Acesta a urmat studii tehnice şi artistice la München şi Paris, ulterior scriind, alături de lucrări în domeniul ştiinţelor sociale, şi piese de teatru, respectiv o serie de volume, manifeste şi romane cu temă politică. Din 1906 a devenit vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Sociale (Társadalomtudományi Társaság) din Regatul Ungariei. În paralel, a contribuit la inovaţii în domeniul tipografic, proiectând un nou tip de maşină de cules[2]. În politică a susţinut sufragiul universal, fapt apreciat de presa naţională română din Arad[3].

Ulterior, inclusiv pe fondul rezultatelor sportive ale fiicei sale, familia s-a mutat în capitală – Budapesta, unde sportiva a fost sprijinită şi de către Károlyi Mihály, viitor prim ministru al Ungariei, susţinătorul Budapesti Atlétikai Klub (Clubul Atletic Budapesta)[4].

Méray-Horváth Zsófia

Méray-Horváth Zsófia

Aici Méray-Horváth Zsófia şi-a continuat cariera sportivă în cadrul Budapesti Korcsolyázó Egylet – BKE (Societatea Patinatorilor Budapesta), seria spectaculoasă de rezultate extraordinare la nivel internaţional debutând în anul 1911, când obţine medalia de argint la campionatul mondial de patinaj de la Viena. Urmează medalii de aur la campionatele mondiale de la Davos (1912), Stockholm (1913) şi Saint Moritz (1914). Izbucnirea Primului Război Mondial i-a întrerupt cariera, ulterior funcţionând ca profesoară de limbi străine, până la moartea sa, survenită pe 25.04.1977, la Budapesta. [5]

Méray-Horváth Zsófia

Méray-Horváth Zsófia

În competiţii a participat sub numele de Méray-Horváth Opika (probabil diminutiv de la Zsófia, pe filiera Zsófika – Opika). În materialele redactate de autori străini, numele ei apare în formă germanizată – Opika von Méray-Horváth. [6]

Rezultatele extraordinare obţinute au dus inclusiv la utilizarea numelui şi imaginii ei în chiar primele pagini ale unor cărţi de popularizare / instruire cu privire la patinajul artistic, apărute inclusiv în Statele Unite le Americii[7].

Méray-Horváth Zsófia - in Browne, Skating Primer

Méray-Horváth Zsófia – in Browne, Skating Primer

Méray-Horváth Zsófia - in Browne, Skating Primer

Méray-Horváth Zsófia

 

În aceste condiţii, ni se pare oportună o aprofundare a cercetărilor legate de viaţa şi activitatea ei, respectiv, dacă nu denumirea patinoarului din Arad după ea, cel puţin amplasarea unei plăci comemorative care să amintească de faptul că s-a născut la Arad. Dacă nu se va putea identifica imobilul în care a locuit în copilărie, o asemenea placă ar putea fi amplasată la patinoar.


[1] Kenyeres Ágnes (coord) – Magyar Életrajzi Lexikon 1000–1990.  Javított, átdolgozott kiadás (Lexicon biografic maghiar 1000-1990. Ediţie îmbunătăţită, prelucrată); disponibil online la adresa http://mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC09732/10360.htm

[2] Idem; disponibil online la adresa http://mek.niif.hu/00300/00355/html/ABC09732/10358.htm

[3] Vezi articolul Cartea lui Kristóffy despre sufragiul universal (Românul – Anul I, Arad, Vineri 15 (28) Aprilie 1911, Nr. 83, p. 3)

[4] Magyarország a XX. században, III. KÖTET – Kultúra, művészet, sport és szórakozás (Ungaria în secolul XX, Volumul III – Cultură, artă, sport şi divertisment), p. 590; disponibil online la adresa http://mek.oszk.hu/02100/02185/html/573.html#III-590

[5] Kenyeres Ágnes (coord) – Magyar Életrajzi Lexikon 1000–1990.  Javított, átdolgozott kiadás (Lexicon biografic maghiar 1000-1990. Ediţie îmbunătăţită, prelucrată); disponibil online la adresa http://mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC09732/10360.htm

[6] În acest sens, vezi diferitele clasamente istorice disponibile online, spre exemplu http://www.the-sports.org/figure-skating-von-meray-horvath-opika-results-identity-s26-c2-b4-o4-w176847.html , http://skating.bplaced.net/Persons/Meray.htm sau http://bleacherreport.com/articles/142776-world-figure-skating-individual-champions

[7] George H. Browne, A.M. (Harv) – Skating Primer, Springfield, Massacheusetts, 1912

Familia Tekelija – din nou în faţa arădenilor

23/09/2013
Afisul expozitiei ,,Portretele familiei Tekelija"

Afisul expozitiei ,,Portretele familiei Tekelija”

Deşi numărul sârbilor din Arad a scăzut (din păcate) foarte mult, contribuţia lor la edificarea oraşului aşa cum îl cunoaştem noi astăzi şi, mai mult, aşa cum a fost în epoca sa de glorie, a fost una vitală.

Şi poate că nici o familie sârbă din Arad nu a fost mai importantă, atât în comunitatea arădeană, cât şi prin influenţa avută asupra devenirii naţiunii sârbe, precum familia nobilă Tekelija, din care au făcut parte soldaţi ai mai multor imperii, administratori şi mecenaţi. Pentru a-l menționa doar pe cel mai cunoscut membru al familiei, amintim că Sava Tekelija[1] este considerat cel mai mare mecena al sârbilor[2].

Scopul nostru nu este prezentarea realizărilor membrilor familiei Tekelija sau a impactului acestora, în Arad și în întreaga regiune. Dorim doar să atragem atenția asupra unui eveniment cultural care nu a beneficiat, nici pe departe, de mediatizarea nu doar cuvenită, ci necesară!

Deși organizată în cadrul Zilelor Culturii Sârbe, expoziția „Portretele familiei Tekelija din Arad” (Muzeul de artă, str. Gheorghe Popa de Teiuş nr. 2-4, 13-30.09.2013) nu doar merită, ci ar trebui să fie vizionată de toți arădenii. Și nu doar de către tinerii în rândul cărora istoria locală a devenit în ultima perioadă o procupare culturală relevantă, ci de către toți arădenii care aud, o dată la câteva zile, despre importanța uneia sau alteia dintre marile personalități care au marcat istoria orașului.

Aceasta pentru că oamenii nu pot și nu vor să urmeze / emuleze un model abstract, un nume căruia îi sunt asociate o înșiruire de fapte, realizări și / sau scandaluri. Ei au nevoie de persoane reale, tangibile, la care să se raporteze. Și nimic nu susține mai mult umanitatea unui model decât un portret al acestuia.

Din acest punct de vedere, expoziția, compusă din reproduceri după tablourile deținute de Matica Srpska din Novi Sad care înfăţişează mai multe generaţii şi ramuri ale familiei Tekelija, lasă de dorit la nivelul explicațiilor și legendei care însoțesc imaginile. În timp ce inscripțiile din dreptul tablourilor, care indică protagonistul operei, sunt afișate, alături de limba sârbă, și în engleză, panourile informative (de altfel, relativ puține) sunt doar în limba sârbă.

Considerăm că ar fi fost mult mai util, atât pentru o mai bună cunoaștere interculturală, ci și pentru o creștere a nivelului de cultură generală al arădenilor, ca toate inscripțiile să fi fost afișate în mai multe limbi (de circulaţie regională şi internaţională), iar expoziția să fi fost mediatizată ca un adevărat eveniment intercultural de talie regională, demn de o familie ai cărei membri au făcut istorie în această zonă – și nu numai.


[1] Sava Tekelija (1761-1842), a fost primul doctor în drept dintre sârbi, fondatorul fundației Matica Srpska și al bibliotecii acesteia, respectiv al  Tekelijanum-ului – un internat din budapesta pentru tinerii sârbi studioși, care au avut un rol vital în întărirea conștiinței naționale sârbe (Aleksandar Radović – Sava Tekelia: Life, Library, disponibil online la adresa http://citaliste.com/casopis/br16e/cip_aleksandar_r_tekelija.pdf )

[2] Gheorghe Lanevschi – Un arhitect intrat în uitare: arădeanul Tabakovics Emil, disponibil online la adresa http://www.monumentul.ro/pdfs/Gheorghe%20Lanevschi%2007.pdf

Antropologia urbană, dincolo de ştiinţa pură…

29/07/2013

Revista de antropologie urbană (Anul I, nr. 1), se dovedeşte a fi, dincolo de valoarea ştiinţifică al cărei „vector purtător” se şi doreşte a fi, un mijloc practic de edificare a persoanelor care dispun, alături de posibilităţi materiale cel puţin medii, şi de abilităţi şi afinităţi intelectuale care să îi îndemne către studierea unui astfel de material.

În speţă, ne referim la foarte interesantul articol semnat de către Gabriel Troc – Locuire şi sociabilitate în cartierul post-socialist. Floreşti-Cluj[1], care este un material mai mult decât informativ pentru cei care examinează posibilitatea de a da curs uneia dintre multiplele oferte existente pe piaţă, de achiziţionare a unei locuinţe (apartament sau casă) într-unul dintre noile ansambluri, construite în ritm alert la periferiile tuturor oraşelor mai importante din România. O multitudine de situaţii neplăcute pot fi evitate printr-o documentare de calitate, inclusiv din surse aparent improbabile, cum ar fi o publicaţie ştiinţifică…

Ne-am referit la indivizi cu posibilităţi materiale (cel puţin) medii, în condiţiile în care chiar autorul studiului îi caracterizează: „locuitorii acestor cartiere – în bună parte membri ai clasei de mijloc autohtone”.[2] Iar când am menţionat abilităţile şi afinităţile intelectuale ale acestora, am dorit să subliniem că aceia dintre potenţialii locuitori care dispun de ele, pot evita situaţia evidenţiată de către studiul în discuţie, în care cei „care au mizat pe aceste noi cartiere rezidenţiale […], se găsesc azi, la modul cel mai propriu, prizonieri ai acestora. Cu veniturile diminuate de criza economică, lipsiţi de mobilitate pe piaţa muncii, care nu mai oferă oportunităţi, îndatoraţi la bănci pentru decenii de acum înainte şi având deja responsabilităţi parentale, aceştia sunt puşi în faţa situaţiei de a locui, la marginea oraşului, în zone urbane profund deficitare, cu probleme mai mari decât cele alee cartierelor socialiste şi cu şanse reduse de rezolvare a acestora în viitorul apropiat.”[3]

Cauza care a stat la baza unei asemenea stări de fapt în multe „cartiere rezidenţiale” de la marginea oraşelor a fost „scopul principal al întregii întreprinderi […]: nu acela de a locui, ci acela de a vinde. Nu acela de a răspunde unei nevoi a populaţiei, care priveşte nemijlocit comunitatea locală ca şi comunitate politică şi administrativă, ci, strict, acela de a exploata o piaţă caracterizată de dezechilibru între enorma cerere şi oferta limitată, apetit pentru consum şi confuzie în ceea ce priveşte gusturile şi calitatea produselor.[4]

Dezvoltarea nesustenabilă a unor asemenea zone de locuire a fost puternic favorizată de atitudinile membrilor principalei categorii care este asaltată de ofertele dezvoltatorilor unor ansambluri de acest tip. Membrii acesteia „nu sunt mai puţin conformişti, integrând conformismul propriu clasei de mijloc occidentale, care tinde să devină, în fond, peste tot unde apar posibilităţi de câştig rapid, conformismul de pretutindeni: şi-au întemeiat o familie şi au făcut copii, visează la o educaţie bună pentru copiii lor (preferând învăţământul particular celui de stat), cumpără produse de firmă, îşi amenajează casele după modele din reviste (sau apelează la firme de decoraţiuni interioare), îşi petrec timpul liber la mall, frecventează sălile de fitness, cumpără „pachete de vacanţă”, fac constant fotografii, comunică „pe mess”, achiziţionează ultimele gadgeturi etc. Conformismului internaţional îi este ataşat unul local: se declară credincioşi, întreţin relaţiile cu rudele, fac nunţi şi botezuri, dau „şpagă” acolo unde „se dă”. (p. 40)[5]

Aşteptându-se la un „mini-paradis înverzit”, după cum grandios anunţă chiar unele oferte ale dezvoltatorilor, mulţi dintre viitorii locatari ajung să realizeze că „natura înconjurătoare, un bun gata dat aici, nu numai că nu a fost folosită ca resursă peisagistică, ci a fost privită ca obstacol şi tratată în maniera industriei extractive: dealuri întregi au fost excavate, segmentate, terasate, betonate, pentru a face loc unor ansambluri de blocuri, ori şiruri de case individuale […]. Urmărind logica minimizării costurilor, unităţile de locuire sunt înghesuite în preajma reţelelor de utilităţi, producând un peisaj în care aglomeraţia de beton alternează cu ample spaţii goale, foste terenuri agricole, devenite azi maidane sordide, unde turmele […] mai pasc ocazional printre resturi de moloz. La fel, pârâurile ce străbat cartierul, care puteau servi ca resursă peisagistică şi ca mijloc natural de împrospătare a aerului, au fost tratate într-o manieră rurală, devenind simple râpe nedorite, traversate de poduri de beton realizate precar, pline de reziduuri menajere şi surse de paraziţi.” [6] (p. 35)

În concluzie, nu putem decât să subliniem oportunitatea unui astfel de demers care, părăsind „turnul de fildeş al academiei”, pune la dispoziţie informaţie relevantă pentru viaţa de zi cu zi a comunităţii, obţinută în urma unui demers ştiinţific, putând astfel contribui la o dezvoltare tot mai sustenabilă a acesteia – cu atât mai mult cu cât componenta existenţei în spaţiul urban devine una tot mai pregnant dominantă.


[1] Gabriel Troc – Locuire şi sociabilitate în cartierul post-socialist. Floreşti-Cluj, în Revista de antropologie urbană (Anul I, nr. 1), pp. 29-48

[2] Idem, p. 32

[3] Ibidem

[4] Idem, p. 34

[5] Idem, p. 40

[6] Idem, p. 35